Povestire fara titlu :P
Motto:
Avva Macarie locuia odata in pustia cea mare si petrecea numai el singur, iar mai jos era alta pustie in care locuiau mai multi frati. Si lua seama batranul la cale si a vazut pe satana venind in chip de om ca sa treaca pe acolo. Si se arata ca poarta o haina de in cu multe gauri si la fiecare gaura era spanzurata cate o tivgulita. Si i-a zis lui marele batran : unde te duci ? Si i-a raspuns : ma duc sa aduc aminte fratilor. (adica sa-i ispiteasca) Iar batranul i-a zis : si la ce iti trebuie tie aceste tivgulite. Si a zis : bucate duc fratilor. Iar batranul a zis : dar toate acestea ? Si a raspuns : da, caci de nu va placea cumva una, ii aduc alta iar daca nici aceasta, ii dau alta si negresit dintre acestea macar una ii va placea lui. Si acestea zicand, s-a dus.I
Doi ochi mari, limpezi si albastri precum cerul in zilele senine intampinara in acea dimineata soneria unui telefon mobil care parca razbatea din timp si loc nedefinite
Mai statu putin si intr-un final se dezmetici. Era 7:30. Tebuia sa se pregateasca de scoala.
Ochii, in ai caror limpezimi se rasfrangeau nuante aurii, ramaneau pierduti uneori in departari numai de ei stiute. Fara sa fie pronuntat arcuite, sprincenile, de un cafeniu deschis, creau senzatia de sobrietate. Paziti de acesti strajeri, nu te puteai pierde prea mult in cei doi ochi insa era clar ca seninul lor fusese de multe ori tulburat. Fruntea alba cu doua, aproape imperceptibile riduri la baza nasului subtire parea inca insuficient de incapatoare pentru ochii mai sus mentionati. Doua firicele vinetii o strabateau in lateral, avandu-si izvoarele in ochiul stang.
Pricina de multe nemultumiri i-au fost acesti ochi de-a lungul timpului... Privirea ei nu lasa loc de bufonerie, de superficialitate. Un om ce traia intens pretindea aceeasi intensitate de la cei din jur. Ea era copil. Nu-si dadea seama ca ochii ei contin aceste nuante naucitoare. Lumea insa intrezarea taina din ochii ei si se ferea.
Da... traia, intr-adevar, intens. Nu o lasau ochii sa vada altfel lucrurile. Poate ea nu si-ar fi dorit sa aiba asemenea ochi caci acest gen sunt insoti aproape intotdeauna de gustul amar al solitudinii.
II
Timpul la scoala decurse monoton.
Aceiasi colegi, aceleasi colege, aceiasi profesori. Orele trec una dupa alta fara evenimente majore. Copiii stau in banci, invata, unii mananca, altii rad, isi schimba zambete ascunse. Cei mai zvapaiati alearga prin clasa.
Toate acestea se perindara prin fata ochilor mari, primavaratici. O nazuinta ascunsa se intrevedea in privirea fetei. Ar fi vrut sa fie printre aceia pe care ii observa. Ar fi vrut poate sa fie trasa de par, sau stropita cu apa, ar fi vrut... macar o privire care sa o imbie in jocurile lor. Copiii traiau insa nestingheriti in lumea lor din care ea nu facea parte. De ce? Nu-si putea raspunde. Era respectata, poate invidiata caci era cea mai buna din clasa, dar tinuta la distanta. Cand sa fi inceput toate astea? Cum? Ea a fost de vina? Dar ce a facut? Suspinǎ...
III
...In drum spre casa incepu ploaia. Cadea marunt. Sunetul creat ii limpezea gandurile. Nu-i pasa ca se udase complet, ca va fi admonestata acasa pentru acest lucru... pur si simplu se pierdea printre picaturile de ploaie. Primea ca pe un dar miile de franturi de cer - cerul la care ea tanjise intr-atatea randuri. Se trezea in ea o sete nepotolita de tot ce e frumos si bun. Era pur si simplu coplesita si bucuroasa. O clipa se opri din mers. Ridica fruntea spre cer si privi. Simtea cum picaturile de ploaie sunt precum o tesatorie care leaga indisolubil cerul din ochii ei de cerul de sus. Gandurile se oprira din miscarea lor haotica, respiratia tacu la randu-i, numai inima batea. Batea asurzitor.
Se trezi din reverie, isi aminti ca acasa va avea de indurat discutii aprinse pentru faptul ca fie a intarziat, fie ca nu s-a ferit de ploaie... Dar cum sa se fereasca de ploaie? De ce i-ar cere cineva acest lucru?
Intre timp ploaia inceta. Ea ajunse in apropierea casei unde se opri o clipa pentru a prvi din nou cerul. Parea mai curat, mai luminos, parea mai aproape. Inspira adanc aerul curat asa cum un flamand imbuca pe nemestecate ceea ce i se da de mancare si intra in casa.
IV
- Pe unde umbli? Uite, esti toata leoarca!! De ce nu te-ai adapostit de ploaie?
Femeia nu mai astepta raspunsul si-i repezi fetei o palma zdravana peste cap. O ciufuli putin apoi o trimise in camera ei.
Prima reactie a fetei fu sa planga. Plangea molcom sa nu fie auzita. Simtea ca nu le-ar fi pasat. Din camera de vis-a-vis se auzeau voci. „Fata nebuna! Nu stiu ce-o sa ne facem cu ea!” Cuvintele acesta intrara in inima fetei ca un cutit. Izbucni intr-un plans cu sughituri.
In acel moment se auzira ciocaneli in usa de la intrare. Stapana casei deschise usa. In fata ii statea impozant un tanar cu fata palida, alb-galbuie asa cum o au bolnavii in stadii avansate ale bolilor lor incurabile. Privirea lui era cenusie, tulbure chiar. Ar fi putut ingheta sangele celor pe care ii privea.
Nasul subtire, acvilin se prelungea dintr-o frunte ingusta iar ochii ii erau mici, jucausi.
Femeia il lasa sa intre ca si cand ar fi fost de-al casei apoi se intoarse la sotul ei.
Tanarul cu parul lung si negru prins la spate si lasat sa cada pe umarul din fata intra direct in camera fetei de parca acesta i-ar fi fost itinerariul obsnuit. Plansul fetei se mai domoli. El o privi in ochi. Fata nu-i simti prezenta. Merse domol, plutind parca spre ea, ii trecu aproape duios mana prin par de cateva ori, apoi oprindu-se la spatele ei o smuci pe fata si ii izbi fruntea cu putere de peretele din fata lor in acelasi loc cunoscut de amandoi.
O lovi o data, o lovi de doua ori. Incepu un sir lung de astfel de lovituri. Fata nu opunea niciun fel de rezistenta. Se repetara acest soi de inatlniri de atatea ori in decursul vietii sale incat mana ce ii impingea fruntea spre zid incepu sa o simta ca facand parte din ea, ca si cand ar fi fost o continuare a scalpului ei. Ceea ce era diferit in astfel de intalniri era persoana. In alte dati venea un cersetor, alteori un imparat. Cel mai salbatic dintre toti parea sa fie insa acest tanar. Desi nu radea turbat precum ceilalti, de fapt nu schita nicio grimasa, expresia fetei ii era complet nemiscata de parca ar fi fost o masina, o lovea pe fata ingrozitor de puternic de perete.
Aceasta din cauza spaimei si a durerii cazu pe podeaua rece si dura, apoi adormi. Se trezi la miezul noptii, tremuranda intr-o balta de apa care se scurse din hainele si din posomoratii ei ochi. Nicio miscare imprejur, pesemne parintii ei adormisera. Se scula de jos, lua uitata si prafuita icoana a Macii Domnului care parca o atragea, dintr-un colt al mesei, apoi se lungi pe pat, incepu din nou sa planga, dar de data aceasta alinata de privirea Maicii Preacurate, care parca, privind-o suav ii vorbea atat de clar din icoana pe care o tinea strans in palme, apropiata de inima ei!..
Dimineata, acelasi program ca-ntotdeauna. Se trezi cam ametita si incepu sa se pregateasca de scoala. Amintirile incepura se i se deruleze treptat, imaginile-i impanzira ochii mintii, se lasa furata de moment, cand din hol striga mama sa furioasa:
- Zapacito, mai ai de gand sa mergi la scoala sau... vrei sa intarzii?!
- Imediat, mama! zise fata, oarecum, naucita, apoi infasca geanta si porni grabita pe usa din spate.
Drumul spre scoala, presarat cu melancolie, pasii din ce in ce mai mici, din ce in de mai rari, intarziase..., iar in scoala i se permise cu chiu cu vai sa intre, dupa multe rugaminti si insistente.
Colegii mereu pusi pe sotii, vioi, nici n-au observat-o... Aceeasi zi ca oricare alta! Pravanul dintre ea si restul lumii pe zi ce trece se ingrosa, insa ea nu lua prea mult in seama acest lucru, inertia lumii sale o captivase treptat.
Locul ei preferat era gradina, in special un punct, in care petrecea ore in sir, zile la rand. La inceput, parintii au fost cam revoltati impotriva petrecerii timpului acolo, aprope-i interzisesera, dar n-a renuntat...
La fel ca-n orice dupa masa se afla in locul ei, unde se simtea aparata de tot ceea ce o ranea, citise in voie cateva ore, visase cu ochii deschisi, iar spre seara un tipat puternica o perturba:
- Aaaaaaaaaanaaaaaaaaaaa!
Repede, sari ca arsa si o lua la goana spre cerdac. Acolo o astepta tatal ei nervos cu o palma pe sold, iar cealalta ridicata si-i zise:
- Tu n-auzi cand te strig? E a treia oara... Si-o plezni cu putere peste partea stanga a fetei.
Aceasta ridica ochii si-l privi sfios.
- Ce te uiti asa la mine, cu ochii aia reci si goi?
Aceste cuvinte o ranisera mult mai tare decat palma din cauza careia inca-i ardea fata, dar nu-i zise nimic tatalui, nici macar ca nu auzise cand o mai strigase. Pleca in casa cu capul aplecat si ochii inlacrimati. Ajunse in camera ei, se tranti pe pat si cazuse in agonie. Fel de fel de ganduri si imagini ii inabuseau existenta. Usa se deschise larg. Din nou, acelasi personaj, pe care ea-l ura, dar care tousi ii era indispensabil, acel tanar, acel tanar salbatic, de data aceasta parca mai pasnic, se apropie de fata, ii mangaie fata plansa si-o saruta pe frunte, apoi se retrase si ii plezni o plama peste cealalta parte, contrara celei pe care o lovise tatal ei. Fata accepta totul, inmurmurata si nesurprinsa, apoi sari in bratele tanarului, incepu sa planga cu amar. Acesta o stranse cu o putere neimaginabila la piept. Prizoniera nu opunea, ca de obicei, nicio rezistenta, se lasa in voial lui, adormi acolo ghemuita. Dimineata se trezi in pat, cu icoana Macii Domnului langa ea.
Ziua decurse la fel ca celelalte, doar ca in toiul noptii, cineva patrunse pe ferestra. Era tanarul. Acesta-i lasase un trandafir uscat. La fel si-n cel celelalte seri. Fata obisnuindu-se cu darul, astepta in fiecare seara, pregatise chiar si-un loc special amenajat pentru trandafiri - masa, unde-si avea locul icoana Maicii Preacurate. Ceva neobisnuit se intampla... Trandafirii inviau, erau de-un alb pur, pe care se prelingeau stropi de roua cristalina... Fata observa schimbarea, la fel si tanarul, care decise sa ramana in permanenta cu ea!
Sirul batailor se amplificara, fata din ce in ce mai sleita, refuza sa mearga la scoala, nesimtindu-se in stare si neputandu-l lasa pe cel care parca facea parte din ea. Parintii fetei vazandu-i starea, li se intarea din ce in ce mai mult convingerea ca e nebuna, ba chiar ii si spuneau asa. Ana plangea zilnic ore-n sir, doar atunci cand tanarul o lua in brate se linistea, dar pentru putin timp, fiindca era zmucita, aruncata ici-colo, fara mila.
Reusind odata sa iasa pe fereastra fara sa fie vazuta de tanar, alerga mancand pamantul in gradina, se duse in locul ei, iar acolo incepu sa planga cu amar, sa-si planga de mila, sa problematizeze: de ce ajunse asa, cine era tanarul de fapt, parintii ei oare-o iubesc?... Atunci o infatisare mare aparu, o Femeie, imbracata in straie albe care-i aduceau aminte de trandafirii inviati, ii mangaie crestetul, o lua in brate si-i soptii lin: „Fata mea, lupta, eu te iubesc, tu esti tu, iar cel care vrea sa te stapaneasca e o inselare! Lupta, Eu sunt cu tine!”. Vedenia o nauci pe Ana, insa increderea-i crestea cu repeziciune. Dupa ce se linisti, pleca neobisnuit de senina in casa. Ajungand in camera, privirea Maicii Domnlui o intampina. Femeia care-i aparuse in gradina, semana perfect cu chipul din icoana.
Tanarul furios o astepta intr-un colt al camerei . Ranjind se napastui asupra ei, o lua la bataie, insa ea riposta, zbatandu-se din rasputeri, strigand mut. Neasteptandu-se, tanarul se opri si isi duse mana in parul ei, dupa care o saruta pe frunte. Fata ramase incremenita. Vazand, tanarul o batu crunt, cum n-o mai facuse niciodata. Fata, parca hipnotizata, nu facea decat sa-l priveasca speriata. Ochii ei, mari si tainuiti incepura a-si curati durerea, oceane fierbinti i se prelingeau usor pe obraz, insemnandu-si urmele.
Atunci, intr-un moment de disperare, subit, fara ca tanarul sa-si dea seama, fata se intoarse catre icoana si rosti stins: „Maica Domnului, ajuta-ma!” Tanarul la auzul acestor cuvinte, se intoarse spre icoana si ochii sai mici si jucausi, devenisera ficsi, ingroziti, faţa sa devenise si mai alba. Ochii Maicii Domnului erau indreptati mangaietori spre copila deznadajduita, cei ai pruncului spre tanarul care de-acum isi smulgea parul si era zgduit febril de spasme. Lacrimi negre curgeau pe fata lui inciudata si din ce in ce mai ridata. Tanarul devenea o fiinta zbarcita. Scoase un sunet subtire, gajait de-ti intra frica in oase si fugi spre usa pe care o tranti.
Ana lua icoana in mana si o saruta febril. Dupa plecarea tanarului o liniste inunda sfletul de-acum obosit al fetei. Se simtea impacata. Niciun gand n-o mai tulbura, nu mai problematiza: cine-i tanarul, de ce parintii ei sunt precum sunt, de ce colegii n-o accepta? Aceste probleme erau lasate deoparte intr-o antecamera... Dar pana cand? Respira adanc si rar, rasufla usurata. Luase o cotreanta si-si sterse lacrimile si sangele de pe fata. Fata i se inviora. Se uita in oglinda si vazu obrajii supti de nemancare, ochii vinetii de nesomn (caci tanarul obisnuia de la o vreme sa vina si noaptea) si apasarea sufleteasca, parul in neoranduiala, urechile inrosite.
Merse la bucatarie.
- Mama, mi-e foame! striga copila.
Inviorata de auzul acestor cuvinte, mama, ingrijorata pana mai ieri din pricina lipsei poftei de mancare a fetei ii pregati acesteia ceva de-ale gurii. Femeia era o fire cam aspra de felul ei. Avusese o viata grea langa parintii ei. Tandretea nu prea incapea in modul de viata al acestor oameni. A invatat de mica lectia dura ca in viata trebuie sa te descurci singura. Mostenise de la ai sai aceasta mentalitate si in acest mod avea sa isi creasca fiicele. Pesemne ca Ana aducea mai mult cu tatal ei care era o fire ceva mai sensibila, predispusa spre contempalre, desi arareori arata acest lucru. Ana nu se obisnuise cu acest fel dur de a fi al mamei sale...
Copila se intremă in cateva zile. Mancase, dormise.
Ana era bucuroasa! Se juca cu un copilandru ceva mai mic ca ea cu vreun an sau doi intr-un loc de care ea nu stiuse pana atunci... Nici cu acest copil nu se mai jucase pana atunci desi acest lucru nu-i parea nefiresc catusi de putin, ba dimpotriva, simtea ca-l stie dintotdeauna si ii facea multa placere prezenta lui. Copilul parea a trai doar pentru ea, ii implinea, s-ar zice, orice dorinta. Baietanul se facea luntre si punte sa o vada pe Ana razand. Cu par balai si ochi stralucitori ca doi sori, cu nasul mic si pus pe sotii si cu un zambet cat ii lumea de larga acest copil maruntel alerga de colo-colo, se urca prin copaci, chiuia (se auzea ecolul unde erau cei doi), fluiera, canta... totul pentru ca fata sa fie fericita... Dar mai ales... mai ales ii arata fetei acele locuri pe care nu le vazuse pana atunci si mai ales ii arata totul cu o uimire pe care Ana parea sa o fi uitat. Cum sa fii intr-un loc in care n-ai mai fost si nici macar sa nu te sinchisesti de acele plaiuri? Ana era insa fericita...
Copilul o trase pe fata de mana pana in varful unui deal. De acolo incepu sa-i arate toate. Dar mai intai o lasa sa sa-si traga sufletul. Gafaind, fata putea sa-si dea seama de minunatia acelor locuri. Dealul era un loc de unde se putea vedea multime de tinuturi. Era tot acoperit de o iarba verde precum nu vazuse niciodata. Placuta la atingere, te imbia sa te rostogolesti prin ea. Era moale si curata. Mici movilite de furnici strajuiau varful dealului deasupra carora se aciuasera greieri pititi pe sub frunzite de cimbrisor. Viersul lor de neintrecuti menestreli parea sa aduca din timpuri imemoriale cantece uitate, basme nespuse inca. Unul canta cu o veselie molipsitoare si topaia ca un arlechin facand giumbuslucurile lui. Altul radea de felul acesta de a intelege lumea al fratelui sau. Copilul ii privea pe amandoi tinand-o strans pe Ana de mana si zambea... De departe insa, abia perceptibil la inceput si din ce in ce mai staruitor apoi, se auzea fluierul uni ciobanas care murmura o doina de jale.
Venea agale cu oile lui inspre cei doi. Acestia il asteptau inmarmuriti. In tot acest timp baiatul nu-i dadu drumul Anei din mana. Cantecul ciobanului se auzea mai puternic si mai sfasietor, amplificat fiind de ecoul padurii care plangea odata cu el. Sunetele capatau acum tonalitati grave. Prelungi, te invaluiau, te sagetau cu un fior ascutit. Nici greierii, nici iarba nu mai indrazneau sa freamate la auzul acelui cantec dureros si se plecau cu evlavie la trecerea ciobanasului.
- Vezi, tu, ciobanul asta, Ana?! Nu va muri NICIODATA!
Ciobanul se apropie doinind inspre ei. Figura baiatului nu mai era defel ca mai inainte, un suras. Acum era sobra ca a unui voievod din vechime. Desi pielea-i neteda, catifelata si obrajii rumeni erau ai unui copil, din intreaga alcatuire a fetei razbatea o barbatie care o uimi si nelinisti pe fata.
- Buna ziua, bace! Zise copilul.
- Buna sa va fie inima voastra copilasi!
- De ce doinesti, bace, de ce plangi, de ce ti-i fata atat de posomorata?
- Doina si bocetul meu, copile, sunt pentru cei ce vor prinde puhoaile ce vor veni si n-or avea de ce sa se agate.
- Mergi cu Domnul, bace, mergi cu Domnul!
Fara a mai rosti cuvant, ciobanul duse din nou fluierul la gura si porni inspre zare infiorat de urgia ce se intrevedea inaintea sa.
De data aceasta baiatul ii dadu drumul Anei si ramase cu doi pasi in urma ei. Ea il privea pe ciobanas cum se duce si zari in departare grozaviile spre care acesta se indrepta. Intuneric si furtuna mare se abatura inspre acele parti. Baciul doinea... Toate acestea erau departe, in zare. Intr-un fulgerator moment fata simti acele grozavii ca si cand ar fi fost vii, langa ea. Se intoarse inspaimantata spre baiat si ingenunchie cu mainile la urechi si ochii inchisi doar-doar va trece acel moment infernal. Nu putea plange caci frica ii paralizase plansul. Nu putu sa-si explice cum, insa nu se mai aflau in varful dealului ci la poalele lui unde acesta se intalnea cu o padure mare de brazi inalti si racorosi si mai ales foarte desi. Simteai ca, odata intrat in padure, nu vei mai putea iesi niciodata, asa de intunecoasa si neospitaliera era. Ceva straniu se intamplase cu fata... Semiparalizia o invaluise cu totul. Putea cu greu sa se miste, simtea ca o forta din interior ii sta impotriva, ca ii incetineste miscarile. Realitatea insasi parea a se misca mai anevoie. Perceptia realitatiii era ingreuiata si de faptul ca ochii ei prinsera un soi de pojghita prin care fata vedea lucrurile incetosat. Era in genunchi si bajbaia o cale de scapre. Peste toate acestea statea frica de a nu fi inghitita de padure caci dealul era oarecum abrupt. Il vedea pe baiat razand langa ea. Ana era intr-o lupta crancena de a gasi ceva de care sa se agate. In apropierea ei simti prezenta unui sarpe. Serpii au fost fobia ei cea mai mare dintotdeauna. Cu miscari disperate il cauta pe baietel. Il prinse de calcai si simti cum acesta urca dealul (din nou razand). Cu toate fortele ce le-a putut aduna fata se tinea dupa el inaintand anevoie in genunchi, bajbaind pe ici, impiedicandu-se pe colo. Ciulinii ii iesieau inainte. Pe acestia ii simtea adesea cand cu mana cerceta pamantul si nu de putine ori cazuse cu fata intre ei. O dureau toate mai ales neputinta ei de a vedea si de a se ridica insa frica de padure si de sarpe era mai mare si din acest motiv se taraia dupa baietelul balai.
...Ana se trezi in camera ei. Era noapte, luna ii batea in fata. Sus in perete o candela lumina o icoana cu Maica Domnului. Din nou Ana isi simti inima batand cu putere. O urma din frica aceea ramase. Rasufla oarecum usurata si se culca la loc... Candela ardea domol deasupra capului ei.
